ochi de pai

privesc în urma ta prin ochiul unui fir de pai
pândind capcanele întinse iluziilor
ai să calci în urma visului meu
știi, pielea ta se memorează doar noaptea
când luna tace și eu mă uit.

Anunțuri

Întâmplătorului eu

15203351_849460905156860_7098790072158641155_n

În ultima tresărire a trezirii,

m-ai cuprins zâmbetul

întâmplătorului eu

preț de o respirație,

atât i-a trebuit

întâmplătorului tău gând,

să-mi ia suflul trezirii

să-l poarte în sânul lumii,

fără să caute nimic,

simplu, copilărește,

arborând un aer de veselie.

Firescul

12191984_852871924810618_8794847489874347502_n

Foto – Tatyana Markovtsev

e atât de senin încăt oamenii umblă cu ochii închiși,

ferindu-și privirile nu se văd,

trec nepăsători pe lângă primăvara asta.

hei, visați, dar cu ochii deschiși!

am tresărit, și-am văzut  lumea ta,

eleganța firescului m-a oprit

hei, naturalețea cuvântului

dintre apus și răsărit

dintre cearcăn și rod

firescul dintre noi

m-a oprit.

Tu mai stai?

Cântec

portativ.png

În catedrala ninsorii privirile noastre vitralii erau,
și turle, mâini spre cer în rugăciune,
s-alunge murmurul fricii din inimi zidite:
DOmină-mi slăbiciunea,
REgăsește-mi curajul,
MIracolul întrupării umbrei,
FAță să-i dai .
SOL vieții să-i fiu
LA poarta iubirii
SIngurătății lacăt să pun.
În catredrala ninsorii, privirile noastre cântau.

Răsuflarea unei vieți

strainule

Străinule, ce-mi scrii în vis, îmi iartă nebunia. În lumina zilei dintâi am zidit păgâna-mi libertate. Mi-era porunca nescrisă, dar jurată în fața ferestrei aburite de răsuflarea unei vieți trecute. Mă hrăneam cu nori păcălind zilele, respirau ei în locul meu. Invocam vântul, el îmi aducea și-mi lua povești, lăsându-mi urmele eroilor în care puneam apă libertății, o știam însetată. Se hrănea cu stârvuri de cuvinte și urla furioasă. Zeul cuvintelor o uitase. Și le dorea întregi cu ecou în hotarele memoriei, acolo unde focul ardea apusuri și învia răsărituri. Iartă-mi visul, cărămizile s-au năruit în clepsidre, iar ea e nisip, cușca libertății.

lacrima mea seduce tăcut în izvorul ochilor tăi

lacrima

Străinule, ce-mi scrii în vis, în izvorul ochilor tăi lacrima mea își ține făgăduiala. Se duce tăcut, despicând firul ierbii, căutând o inimă ce a zăbovit printre umbre. Iată – mă fără margini, linia orizontului s-a fărâmițat între noi aducând aproape acea primăvară în care nu m-am îndrăgostit niciodată. Lacrima mea își ține făgăduiala, izvorul ochilor tăi o primește?